Maestrul producător al distopiilor, arhitect al reflexiilor asupra contrastelor marcante și asupra impactului fatal al omului asupra mediului din jurul său, Bong Joon Ho, creatorul filmelor Okja (2017) și Snowpiercer (2013) își supune inevitabil ultima producție Parasite la opt nominalizării Oscar. Surprinzând familia lui Kim Ki-taek (Kang-ho Song) și a ei situație financiară dezamăgitoare din Coreea de Sud, acțiunea se remarcă prin spontaneitatea și ingeniozitatea membrilor, escaladând major, într-un mod alert. Lipsiți de studii superioare, cei doi soți, precum și cei doi copii ai acestora aparțin clasei muncitoare, nedispunând însă de o meserie, câștigându-și traiul din împachetarea de cutii pentru livrări de pizza, activitate care, în ciuda străduințelor de a o face cât mai eficient, le este criticată și des întâmpinată de dificultăți. Din ce se prezintă la început ca un noroc orb, fiului Ki-woo (Woo-sik Choi) îi este oferită de către amicul său (Seo-joon Park), aflat pe cale de a pleca la studii în străinătate șansa de a preda engleză fiicei unei familii înstărite. Îndrăgostit de tânăra respectivă, studentul îi prezintă prietenului său planurile sale de viitor alături de fată, Ki-woo uitând însă pe parcurs de binefacerea amicului…
Astfel fiul din clasa muncitoare are acces într-un univers radical opus, geamul panoramic al locuinței sale de la subsol, infectate de gândaci, întâlnindu-și dublura în spațialitatea terasei de ferestre care dă spre gazonul din excentrismul, bogățimea vilei familei Park. Naivitatea și ușurința influențării familiei elitiste, aparent o urmare a relaxării, a încrederii în sine, produse de bunăstarea financiară face posibilă infiltrarea întregii familii Kim, ca funcționari, în maiestuoasa locuință. Fiul „burghez“ și a ale sale desene impulsive, dezordonate urmează a fi deconstruite și analizate de Kim Ki-jung, sora lui Ki-woo (So-dam Park), sosită sub pseudonimul Jessica, pentru a oferi familiei terapie prin artă costisitoare, fiind urmată de tatăl, pe post de șofer, de mamă (Hye-jin Jang), ca menajeră. În ciuda deziluziei și neajutorării în care este prezentată familia Kim la început, ambiția și inteligența acestora îi ajută a își schimba situația într-un mod radical, transformându-i totodată instant din victime în călăi. Aparent ca o critică la însăși clasa muncitoare, la falsitatea și frauda umană, filmul dezvoltă însă pe parcurs o ironie la adresa celor considerați superiori, ridicularizându-le banalitatea și accentuându-le eterna nemulțumire. Pe când figurile cele de la urmă menționate nu depășesc stadiul de pură observație, familia Kim este profund, dar indirect analizată, radicalitatea caracterelor lor capabile de continuă metamorfoză alternându-și fețele pe toată durata filmului, aducând beneficii prin chibzuință și farmec, totodată dezastru și tragic prin pierdere de control și uitare a limitelor. Dorind mereu mai mult, Ki-woo își amăgește familia până la final, ba chiar propria persoană, visând la căsătorie cu fiica Park (Ji-so Jung), pentru a obține starea acesteia. Considerându-se deja noii locatari, Kim profită de excursia familiei Park pentru a se acomoda în noua locuință, factor declanșator, desigur, de haos, secrete bine ascunse și competiții mortale ieșind la iveală, fiind construite. Nu doar lupta dintre clase des adusă în discuție este redată monumental pe ecran, ci și tumultul din miezul grupărilor capătă nuanțe complexe.
Pe o coloană sonoră tulburătoare, comedia devine inevitabil un thriller violent, lipsit de limite, fascinant construit și centrat pe două cadre opuse, respectiv în cele două locuințe simbolice. Cu siguranță adus la extreme, familia Kim, pe de-o parte, se bucură de toxica soluție dezinsecție care le intră „gratuit“ pe geamul aflat la înălțimea drumului, scenă a tragediei sărăciei, a dezolării și nici măcar pierderea propriei locuințe nu îi poate alunga foamea de lux din minte, ba chiar o întărâtă. Park, pe de altă parte, se arată neajutorată în ceea ce privește problemele casnice și creșterea propriilor copii.
Parasite, de neomis din cinematografele de pretutindeni, oferă mai mult decât pur divertisment, dar nici divulgând prea mult, construind contraste și dispunând de radical, dar, paradoxal, în ducerea la extremă, reușind a se lipsi de verdicte, de propagandă. În căutarea călăului, negativitatea și, da, umanul fiecărei figuri reieșind la suprafață, Park având ca scuză faptul că sunt „bogați, dar buni“, Kim, că ar fi la fel, dacă ar dispune de aceleași sume. O nemurire a speranței, indiferent de visul tânjit, o capacitate egoistă, dar darwinistă, după regula supraviețuirea celui mai puternic, de a se remobiliza, Parasite subliniază impactul șocului asupra psihicului, urmările lipsei unei planificări și, automat, împiedicarea eșecului. Fapte lipsite de explicație, și care, poate, nu ar putea fi demistificate verbal, o distopie dureros de palpabilă conturează alegoria regizorului care nu dorește a acuza ori categoriza, ci doar a surpinde realul cotidian prin ultima artă.
Articol apărut în ediția print a săptămânalului BanatulAzi din 20 februarie 2020 și în ediția online din 23 februarie 2020.
R: Bong Joon Ho, Coreea de Sud, 2019, 132 minute
Distribuție: Kang-ho Song, Sun-kyun Lee, Yeo-jeong Jo