Scenariu apocaliptic ori agresivă oglindire a contemporanului?
În 2016, regizorul coreean Sang-ho Yeon lansa la Cannes ceea ce părea a fi o tipică adaptare a scenariului apocaliptic în care zombie sunt creați ca urmare a unei izbucniri pandemice, punând stăpânire pe întregul destin planetar. Oferind suspansul și claustrofobicul necesar, prin piperarea cu elementele necesare unei producții horror de succes, Train to Busan (Busanhaeng) surprinde printr-un original dificil de creat în abordarea unei tematici atât de des întâlnite. Ca o explorare a umanului în stare de criză, scenariul supranatural reprezintă mai degrabă un pretext pentru analiza tendințelor sinucigașe.
Încă de la deschiderea producției se conturează cadrul prielnic pentru declanșarea unei pandemii aparent fără remediu, cauzată de obscure petreceri la un centru biochimic, în fața căruia o căprioară, lovită de mașină, se ridică aparent fără răni, cu ochi albaștri, translucizi.
Îmbarcarea în trenul cu destinație finală Busan aduce laolaltă un număr de personaje, inițial ușor de tipizat, cadru ideal pentru un film cu zombie. Cu accentul pus pe criza paternală dintre o fiică (Su-an Kim) ignorată de părintele (Yoo Gong) său divorțat, obsedat de propria muncă, a cărui implicare pare a fi semnificativă în declanșarea haosului, relația dintre cei doi urmează a fi revelată, devenind în final dificil de digerat, ca factor emoțional principal, asigurat și datorită performanței ireproșabile a actorilor. Accidental mai degrabă, din spontana dorință a fetei de a-și vedea mama, cei doi se îmbarcă în călătoria extrem schimbătoare de percepții și destine, metaforică pentru o examinare psihanalitică. Pe lângă cei doi, apare cuplul cu soția însărcinată (Yu-mi Jung), care va prelua rolul matern înainte de a fi pregătită psihic și soțul ei (Dong-seok Ma), aparent ironic, un erou martir în final. De asemenea, este prezentă și o echipă de jucători de baseball școlar, prin care este îngăduită explorarea inocenței tinerei iubiri, a camaraderiei. De asemenea, prezența unui om fără cămin (Gwi-hwa Choi) se află în contrast cu clasa socială dominantă și se dovedește a fi vitală. Relația dintre două surori accentuează dragostea orbitoare de moralitate, iar prezența antagonistului Yon-suk (Eui-sung Kim) este inevitabilă și poate cea mai semnificativă pentru producție. În spaima creată, cedarea psihică și punerea personalului mai presus de orice reprezintă tendința cea mai regăsită în istoricul uman ghidat de supraviețuirea celui adaptat. Yon-suk este poate mai mult decât un anti-erou: o reflexie a firii instinctuale, lipsite de rațional. De aici și ușurința manipulării masei de călători, prin răspândirea de idei false, dar provocatoare de teroare și întăritoare de stratificări, prin alungarea supraviețuitorilor care au intrat în contact cu cei bolnavi și astfel condamnarea la propria fatalitate. Tatăl protagonist își învață fiica despre necesitatea concentrării asupra propriei siguranțe, aceasta, crescută de mamă printr-o prismă umanitară, condamnându-l pentru egocentrismul care a pus punct final unității familiei.
Train to Busan demonstrează prin conștientizarea protagonistului, prin sacrificiile umane necesare învățării importanței colaborării în momente de criză, contribuția fiecăruia și apelul la uman fiind singurele opțiuni în asigurarea unui număr mic, dar considerabil de supraviețuitori.
Amplasarea acțiunii într-un tren nu este, de altfel, ieșită din comun, dar contribuie inevitabil la accelerarea tensiunii, în concordanță cu tehnologia superioară din Coreea de Sud. Totodată, dimensiunea spațială oferă prilejul oportun strecurării metatextuale, Train to Busan fiind mult mai mult decât ceea ce este vizibil la suprafață. Cinematografia splendidă marca Yang Jin-mo, precum și halucinantul joc al camerei, naturalețea mutanților, definiți prin agilitate fizică, având însă lacune prin marea slăbiciune de a fi orbi, asigură succesul estetic al producției. Coloana sonoră, de asemenea, permite parcurgerea tumultuoasă a escaladării dinamice în momente pline de acțiune, cum de altfel și melodramatica experiență pe ritmul clapelor de pian.
Yeon realizează prin a sa creație remarcabilă o subtilă, dar pregnantă oglindire a sistemului social omniprezent în contemporanul umanității, categorisirea și creația de distincții îngrăditoare, producătoare de stereotipii și de sentimente individuale regăsindu-se în vagoanele trenului desăvârșit din punct de vedere infrastructural.
Poate o întipărire a mesajului cinematografic redat, o mai bună colaborare, o gândire repetată înaintea luării unei decizii ar fi naiv de dorit și ar crea prea multe speranțe, dar tragicul (deloc siropos) din Train to Busan necesită o atenție cât mai largă, indiferent de spațiu ori timp, dar urgentă în vremurile incerte actuale.
Articol apărut în blogdefilm.ro.
R: Sang-ho Yeon , Coreea de Sud, 2016, 118 minute
Distribuție: Yoo Gong, Yu-mi Jung, Dong-seok Ma