Sat. Mar 28th, 2020

Tommaso: filmul ca și confesiune de viață

Întrebați personal la proiecția filmului Tommaso, în cadrul festivalului Viennale, cât de mult reflectă producția cinematografică viața cotidiană a familiei, regizorul Abel Ferrara și a sa soție Cristina, originară din Republica Moldova, au șovăit și s-au arătat dispuși a oferi doar răspunsuri ocolite, subtile. Contrastual însă, ultimul film al controversatului regizor nu lasă mult loc de interpretat, oferind secvențe lungi, intime, încadrând ochiul devorator al camerei pe cele mai bine ascunse detalii, producând astfel, prin abundență, o deziluzionare, o imposibilitate de a diferența realul de înșelătorie

Marea schimbare se află cu siguranță în plasarea rolului de artist neînțeles de la figura lui Ferrara la maestrosul actor cheie al regizorului, Willem Dafoe. Cu abstracție la acest fapt – de la familia prezentată pe ecran, tânăra soție (Cristina Chiriac) vorbitoare de română cu puternic accent basarabean și copila cuplului (Anna Ferrara), la apartamentul din Roma nu se face apel la obiecte diegetice doar în universul filmului; ele sunt elemente din viața reală a regizorului.

Urmărind viața americanului Tommaso, regizorul venit să locuiască la Roma, dornic de a fi mereu în trioul familiei sale și de a căuta un echilibru spiritual și fizic, acțiunea escaladează secvențial abrupt, nepăstrând însă momentele de climax pentru o lungă durată, apogeul și revenirea la uzual oscilând fără un ritm tipar. Dorind a oglindi pe cât posibil realitatea vieții, aceste valuri sosesc fără prevestire și sunt observate printr-o filmare de proastă calitate, lipsită de artificialitate, nu numai ca urmare a bugetului mic depus, ci și ca intenție de a spulbera granița celor două dimensiuni. Sub iluzia vizionării unui film aproape documentaric, a unei bibliografii, bruiaje membre ale absurdului încrețesc frunți, stârnesc ridicolul, ba chiar provoacă ieșiri din sala cinematografului…

Fost alcoolic, Tommaso ia parte la ședințe de terapie, unde, prin expresivitatea și carisma lui Dafoe, sunt redate narativ secvențe din viața anterioară a regizorului (ficțional sau chiar real?), secvențe încărcate de detalii răvășitoare. Totodată, el vizitează cursuri de limba italiană, având o relație foarte apropiată cu a sa profesoară și petrece mult timp meditând. Față de cele două femei din a sa viață se arată exagerat de iubitor și grijuliu, ba chiar sufocant pentru tânăra fată, care ajunge să își folosească propriul copil ca pretext pentru izolarea față de partener. Suntem martori la dezvoltarea unei relații dintre tânăra Nikki și un italian, cei doi fiind observați de către Tommaso, care însă nu face nicio menționare, întărindu-și însă autoritatea (sau cel puțin încercând a o face).

Aparent încă traumatizat de trecut, Tommaso începe a avea halucinații, observându-și fiica lovită de mașină- scenă tulburătoare în măsura în care își pierde aura subtilă, psihologic menită- ca urmare creându-se imposibilitatea de a face diferența între realul filmului și producțiile psihicului său. Reacția lui Nikki devine astfel problematică, ea putând fi doar o fantasmă a regizorului, precum și finalitatea ei sadică.

Un temperament impulsiv, Tommaso este însă foarte deschis cu cei din jur, oferind o abundență de detalii intime legate de viața sa familiară, oricui se arată dispus, de la colegii de terapie, la un emigrant beat, care urla în fața casei sale. În încercarea de a crea un film psihologic, o experiență a descoperirii se structurează în dialoguri lungi, lipsite de esență.

Dornic de a șoca, Tommaso nu se abține de la nuditate, de la scene fără de logică și provocatoare de stânjeneală, personajele feminine, cu Nikki ca stâlp de referință, dar și tinerele participante la cursurile de actorie organizate de regizor, fiind expuse mai mult ca obiecte de privit, de manipulat după bunul plac, precum niște margarete în mâinile marelui maestru încornorat și, la rândul său, infidel. Desigur, majoritatea reprezentantelor sexului frumos din film au suferit un abandon, un conflict în relația cu figura paternală…

Iconic în rolul său din The Last Temptation of Christ (R: Martin Scorsese, 1988), Dafoe recreează emblematica scenă, apărând la finalul lui Tommaso răstignit pe străzile cosmopolitane ale Romei, poate ca omagiu al vechii producții, poate ca gest politic, cultural cauzat de profunde mișcări emoționale; finalul este astfel deschis, lăsând loc de interpretare. Abel Ferrara își anunță intenția de a folosi chiar scena originală ca epilog, al său actor încurajându-l a-și cerceta propria imaginație și a produce ceva nou.

Tommaso a reușit provoca încă de la premiera de la Cannes critici radicale, uitându-se poate caracterul inedit, ieșit din comun al regizorului filmului Pasolini. Se recomandă o deschidere de minți și o părăsire a preconcepțiilor, tratând filmul ca pe o declarație cinematografică a absurdului vieții de zi cu zi, savurând astfel fiecare punct culminant, precum și fiecare element banal, în explorarea interiorului unui artist aflat într-o eternă căutare.

R:  Abel Ferrara, SUA, 2019, 115 minute
Distribuție: Cristina Chiriac, Willem Dafoe, Anna Ferrara 

Articol apărut în ediția print a publicației BanatulAzi din 28 noiembrie 2019 și în ediția online din 30 noiembrie 2019