Tue. Feb 25th, 2020

The Elephant Man sau cum să redai metafizic o realitate moralizatoare.

Un David Lynch încă la începutul carierei, una care se va dovedi a fi un adevărat succes, își ține ascunsă latura întunecată, de-a dreptul indescifrabilă, paradoxală, optând pentru un ton luminos, cu un deznodământ armonios, ușor siropos, când își aduce în atenția industriei numele prin The Elephant Man, în 1980. Cu două excepții. atât pe plan narativ, cât și tehnic, respectiv realizarea scenei introductive și celei finale, producția pare a nu părăsi cadrul terestru. Nu se poate face însă abstracție de ele, acestea posibil a purta mesajul principal al filmului -care face dese menționări și alegorii esoterice pe tot parcursul său- nefiind simple bruiaje contextuale, întreruperi senzaționale ale unei situații, până la urmă, destul de banale.

Urmărind cazul real a lui Joseph Merrick (interpretat de John Hurt), tânărul care a trebuit să-și  organizeze și simplifice viața, trăind cu un corp malformat încă de la naștere, Lynch se lasă inspirat de jurnalul chirurgului Frederick Treves (un tânăr, talentat Anthony Hopkins), folosindu-se, desigur, de propria imaginație, pentru a exacerba suferința și brutalitatea încercărilor la care a fost pus faimosul personaj al societății victoriene.

Contrar nefictivei, voitei opțiuni de a se expune și de a colabora cu din filmul personaj Bytes (Freddie Jones), ca urmare a problemelor financiare, Merrick, în viziunea lui Lynch, mai exact John Merrick, este imprizonierat de către al său „deținător“, rănit și tratat ca o bestie, statutul său de ființă umană fiind în totalitate ignorat. Ca urmare a periodicilor scene, ce par a fi lipsite de finalitate, doctorul Treves se arată ca singura evadare, întâlnirea incipientă a celor doi fiind pur accidentală. Interesant de observat faptul că, până a fi observat ca prin prisma primului, acesta fiind poate chiar singurului adevărat „prieten“, fie că e vorba de clasa mijlocie, de elită, de „oameni de rând“, nimeni nu s-ar fi arătat dornic de empatie, ori dispus să-l accepte pe cel altfel ca membru al aceleiași societății. Ar putea fi tratată, drept urmare, producția ca o critică la adresa societății victoriene, cu dese remarci vizuale, contrastuale, la laborul tehnic și științific în expensiune, haotic într-o lume încă burlescă, trivială, lipsită de compasiune, spirit moral, trăiând pentru propria plăcere? Mai mult, atemporal, la societate per total, prin a sa construcție a limbajului, primul semn, care-i poate atribui lui John caracter de om, singura sa șansă de a pune capăt interminabilui spectacol, individual, prin propriile forțe?

Depășind sfiiciunea, frica de abuz, sub tutela spitalului și a chirurgului, John Merrick reamintește vizionatorului de bucuria inocentă de a descoperi ceva pentru prima oară, de emoția și fiorii necunoscutului, intensificate însă de compasiunea stârnită de omniprezentele bariere, de frica de propriul caracter uman, capabil de o așa brutalitate față de cel de lângă.

Cu anunțul din partea BBC a lansării unui serial ce va revizui viața lui Merrick, producție a cărei dată de lansare nefiind încă cunoscută, și care-l va avea în rol principal pe Charlie Heaton („Stranger Things“, spune multe cam pentru oricine deja), fapt care, la o ocheadă aruncată asupra știrilor din vara trecută, a cam stârnit vâlă, dar și cu abstracție la acest fapt, „The Elephant Man“ este cu siguranță un film monumental ce merită văzut, atât pentru emoție și pură trăire sentimentală, cât și pentru confruntare, stimulare intelectuală.

R: David Lynch, USA 1980, 123 minute

Distribuție: Anthony Hopkins, John Hurt, Anne Bancroft, John Gielgud, Freddie Jones