Mon. Jun 1st, 2020

Network: omagiul noului mediu ori critică subversivă?

Privind prin prisma anului 2020, Network, câștigătorul a patru Oscaruri, cu un scenariu înnobilat în top 10 a istoriei cinematografice își demonstrează recurența topică, actualitatea monumentală, ba chiar caracterul său prezicător. Confruntați cu o constantă stare de spaimă, certitudinea devenind mai fluidă ca oricând, rolul mediei, în principal cel al televiziunii capătă o semnificație masivă. Vocea autoritară, întărită de o aparent irefutabilă plauzibilitate, poate cauza repercursiuni majore, depășind pericolul medical al unei pandemii, cum de altfel poate avea și scop binefăcător.

În anul 1976 alianța dintre regizorului Sidney Lumet (geniul din spatele filmelor Dog Day Afternoon și 12 Angry Man) și scenaristul Paddy Chayefky plângea deteriorarea fascinantului nou mediu, de la perioada sa de glorie din anii 50, prevăzând totodată, poate nu inconștient, calea slinoasă pe care acesta abia urma a păși. Printr-o voce satirică, construitoare a unui comic care astăzi se arată mai mult tragic, însă întunecat încă de la început, Network explorează atât strategiile lipsite de scrupule din spatele ecranului luminos al televizorului, cât și impactul sociologic enorm pe care acesta îl are, nu doar asupra echipajului navetei digitale, ci și asupra masei publicului.

Din distribuția memorabilă, aflată în apogeul carierei se remarcă în principal două voci, care evadează granițele temporale, aparținând intelectual unei epoci care încă nici nu se contura.

Introducându-l pe Howard Beale (Peter Finch care, în urma decesului tragic, după lansarea filmului, nu a reușit a își ține în mâini Oscarul), prezentatorul înștiințat cu vestea că a sa carieră va fi finalizată în două săptămâni, ca urmare a unui rating de vizionări scăzut, bărbatul își declară intenția de sinucidere, în cadrul ultimei emisiuni. Provocând haos prin spulberarea cenzurii, el își schimbă brusc intenția, decizând a se răzbuna pentru „orele obositoare de muncă din spatele biroului“, pentru restructurarea adevărului în cadrul instituțional, folosindu-și vocea și accesul la public pentru a răspândi „adevărul“ propriu, sub forma unui mainfest la răzvrătire general, prin replica care a rămas în istoria cinematografică I’m mad as hell, and I’m not going to take this anymore! Beale disipă părerile superiorilor săi care, pe de-o parte, vor a opri această perversivitate, ori, în cazul relativ umanului fost președinte Holden (Max Schumacher), văzând pericolul exploatării amicului său, pe de altă parte profită de extravaganța și popularitatea produsă prin controvers.

A doua personalitate revoluționară, tânăra producătoare Diana Christensen (o superbă Faye Dunaway) reprezintă prototipul emancipării feminine, înca neplauzibil, în același mod în care definește televiziunea. Convinsă că adevărul poate fi găsit doar prin acest mediu, ea inevitabil îl invocă pe părintele mediei Marshall McLuhan cu al său themedium is the message, întărind nu atât capacitatea aparatului de a exprima verdicul, cât mai mult aceea de a îl produce. Dezinteresată de relații care nu țin de carieră, pornind o relație fără de viitor cu căsătoritul Holden, maniacă în industria pentru care lucrează, tânăra transformă din orice eveniment cotidian un senzațional mediatic. Ba mai mult, inspirată și fascinată de mișcarea și actele criminale ale grupei teroriste de stânga „Ecumenical Liberation Army“, pe care aceștia le filmează cu scopul distribuirii ca amenințare, Diana anticipează contemporanele filmări extremiste, dorind a le folosi ca surse pentru știri; nimic nou în actualitatea de azi, ceva de negândit în anii 70.  Ce mod mai perfect pentru a reconstrui televiziunea, decât prin abuzarea halucinantului Beale, de care Diana profită până la epuizare, eliminarea lui într-un final reprezentând cea mai mică problemă și cea mai de la sine înțeles soluție, când se deține pretextul favorabil. Astfel Howard Bale își primește dreptul de a își exprima constrângerea și exploatarea, într-un mod hiperbolic, primind propria emisiune nostradamică, a cărei difuzare se încheie mereu cu leșin, după catharsis. Când interesele supreme din spate încep însă a pierde din control, Beale trebuie domolit. Odată cu cedarea nervoasă din epilog, Beale este condamnat la un drum final oscilant, eroul eliberării suferind la rândul său o metamorfoză în interese. De nestăpânit și revoltat la început, el prinde mai apoi gustul de a își auzi propria voce, de a observa efectul pe care aceasta îl are asupra unui spațiu geografic de neîngrădit, el se lasă în concluzie manipulat, poate o altă posibilitate nefiindu-i îngăduită oricum. Oratorul suprem, maestrul discursului, vedeta show-busines-ului este eclipsată și renascută prin monologul președintelui băncii multinaționale de investiții UBS Arthur Jensen (Ned Beatty), care comprimă subtextul filmului. Poate amuzant pentru contemporanul filmului, de necontestat însă în anul 2020, Jensen stabilește clar lipsa unor națiuni, a unor bunuri morale, a subiectelor umane, tot ce existând fiind un „colaj de corporații“ care îngrădesc și îngăduie în funcție de propriile interese economice.

Este ușor a-i atribui unei producții artistice un caracter profetic, nenumărate succese cinematografice, precum și eșecuri, fiind astfel greu de grănițat temporal, Network însă reprezintă un fenomen inconic prin redarea universului capitalist global, al utilizării unui mediu aflat în perioada apogeului, a cărei autoritate nu a scăzut cu timpul – concomitent cu calitatea produsului – și prin deschiderea ochiilor publicului larg care nu mai putea permite întârziere, având un efect evident la momentul lansării, efect care, considerând subiectiv, este vital a fi reprodus.

R: Sidney Lumet , SUA, 1976, 121 minute

Distribuție:  Faye Dunaway , William Holden , Peter Finch  

Articol apărut în ediția print a săptămânalului BanatulAzi din xx februarie 2020 și în ediția online din xx februarie 2020.