Sun. Apr 5th, 2020

Atlantique: infinitul oceanului ca metaforă pentru o civilizație

Pornind de la scurtmetrajul realizat în urmă cu 10 ani, regizoarea de origină franceză Mati Diop aduce la finalul difuzării primului ei lungmetraj Atlantique, în cadrul festivalului Viennale, filmul debutând la Cannes, informații personale, deschizându-se publicului, plină de emoție. Filmul poate fi considerat, din punct de vedere subiectiv, fenomenul principal al acestei ediții de festival, abordând o temă etern de actualitate, într-un cadru ficțional, fantastic, regizoarea considerând acest gen de abordare cel mai digerabil pentru dura realitate.

Munca cinematografică de trei ani a produs o dramă supernaturală cu rădăcini în planul real, abordând tema emigrației, a plecării, ca ultima opțiune, punând accentul pe suferința dorului celor rămași. Narațiunea nu este redată din perspectiva celor plecați, fie aceștia și întorși, într-un mod strict spiritual, ca o idee, ci este încărcată de frica și neștiința mamelor, a surorilor, a prietenelor.

Emblemat de enorma nouă construcție a hotelului luxos, orașul african Dakar din Senegal este marcat de contraste economice enorme, grupul de tineri muncitori, neplătit de luni întregi pentru munca depusă la construcția absurdei clădiri revoltându-se față de tratamentul inuman care li se oferă drept răspuns, părăsindu-și casa și familiile, îmbarcându-se clandestin în călătoria maritimă spre Spania. Fuga spre un viitor neprescris se dovedește a fi fatală, provocând durere și lipsă de scop pe teritoriul părăsit.

În prim plan este adusă tânăra Ada (Mame Bineta Sane), îndrăgostită de Souleiman (Trarore), dar obligată să se mărite cu Omar (Babacar Sylla), acesta reprezentând siguranța materială. Încă de la îmbarcarea lui Souleiman în călătoria fără de final, Ada continuă a spera la întoarcere, moartea fiind un răspuns nepalpabil, imposibil de acceptat, ea întorcându-se împotriva propriei mame, a prietenelor și a noului soț, față de care simte doar repulsie. Focul stârnit brusc în noaptea nunții la locuința cuplului dezvoltă acțiunea cinematografică într-o urmărie polițistă, filmul jonglând cu prescrisele genuri, folosind tipare cunoscute pentru a aborda subversiv o traumă existentă.

Acțiunea se îndepărtează însă treptat de naturala deducție umană, polițistul însărcinat cu descoperirea vinovatului părând a își pierde propria stabilitate, ca suferind de o maladie misterioasă, simptome ce par a ochi mai multe figuri din cercul celor implicați în dispariția bărcii. Odată cu pătrunderea unui grup de tinere în locuința lui Ndiaye (Diankou Sembene), deținătorul clădirii și al salariilor tinerilor muncitori, se produce o clarificare a noii întorsături, fie ea și de domeniul supranatural.

Atlantique nu este o dramă romantică, obstacolele din calea Adei conducând la dezvoltarea fetei, personajul acesteia reprezentând un simbol pentru o întreagă națiune, pentru un popor supus subminării, ba chiar sclaviei lipsite de scrupule. Regizoarea dorește a reda filmic o odisee, folosind omniprezența apei ca icon de neocolit, oceanului în sine fiindu-i atribuite principalele cadre din film, a sa putere fiind perceptată fie și doar auditiv, mai mult, parcă olfactiv. Apariția fantomelor și posedarea celor vii nu trebuie interpretată negativ, producția neprovocând fiori ai spaimei, ci mai mult durere interioară, urmele celor dispăruți de neșters, ca „totemuri“ marcante în evoluția celor rămași, precum și a locurilor părăsite.

Cu toate că Atlantique nu este un film documentar, moartea marcantă a tinerilor plecați pe ocean este un eveniment pe cât se poate de lipsit de ficționalitate, această modalitate de „sinucidere“, de abandonare voită a vieții, cu abstracție la națiune și fundal cultural fiind de multe ori, în ciuda finalității deschise și a lipsei unei asigurări, singura opțiune pentru un viitor mai bun.

Mati Diop reușește prin a ei capodoperă cinematografică să implice publicul prin angajare emoțională și intelectuală, punctând importanța recunoașterii fenomenului monstruos, de o importanță majoră pentru tânăra cu Senegal ca a doua casă, fără a încețoșa brutul adevăr prin apelarea la supranatural, ba amplificând receptarea, misticul și spiritualul dovedindu-se a fi principalul acaparator de interes.

R:  Mati Diop , SUA, 2019, 106 minute
Distribuție:  Abdou Balde, Aminata Kane, Ibrahima Mbaye



Articol apărut în ediția print a publicației BanatulAzi din 14 noiembrie 2019 și în ediția online din 17 noiembrie 2019